22 Iulie, 2019

Amenda civilă şi căile de atac la executarea silită

Art. 906 din Codul de procedură civilă prevede că, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare. 

Art. 906 alin. (2) prevede că, atunci când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Alin. (3) al aceluiași articol prevede același caracter definitiv al încheierii pentru situația în care obligația are un obiect evaluabil în bani, când penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației. 

În aplicarea acestui text de lege, ne folosim de exemplul care a făcut, recent, obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, într-o cauză în care instanţa de judecată a stabilit drepturile angajatului la o sumă de bani din partea angajatorului. Astfel, angajatul devine creditor , iar angajatorul (debitor) este pus în executare silită de instanţa de judecată.

Mai departe, privitor la căile de atac, CCR a făcut distincţia necesară – pentru clarificare – între cele două ipoteze care se desprind din interpretarea art. 906 din C. proc. civ. 

Situaţia de fapt şi critica de neconstituţionalitate 

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului pe care autorul excepției, în calitate de creditor, l-a declarat împotriva încheierii prin care Judecătoria i-a respins cererea pe care a formulat-o în scopul obligării debitorului său la plata de penalități pentru neexecutarea unei obligații de a face.

Autorul acesteia a invocat neexecutarea de către societatea la care este angajat a obligației de a achita o anumită sumă de bani reprezentând impozite pe salariu pe care aceasta ar fi fost obligată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, să le rețină la sursă din salariul brut și să le vireze la bugetul de stat, pentru salariul pe care în mod nelegal nu l-a plătit autorului excepției, ca urmare a unei decizii de sancționare și de suspendare din funcție a acestuia. 

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia critică, în esență, faptul că împotriva încheierii pronunțate de instanța de executare prin care este respinsă cererea creditorului de aplicare a amenzii civile pentru obligațiile de a face care nu pot fi duse la îndeplinire decât de către debitor (angajator, în speță), creditorul (salariatul creditor al obligațiilor) nu are deschisă nicio cale de atac. În opinia sa, cererea de aplicare a amenzii civile nu este altceva decât o prelungire a cererii de încuviințare a executării silite și, prin urmare, dacă împotriva unei soluții de respingere a cererii de încuviințare a executării legea oferă creditorului calea de atac a apelului, restricționarea accesului la o cale de atac în acțiunea de aplicare a amenzii civile este o măsură inegală, care produce un prejudiciu a cărui reparare nu ar mai fi posibilă, iar dreptul la un proces echitabil nu ar mai fi decât o iluzie. 

Constatările CCR 

- Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul excepției critică, în esență, lipsa vreunei căi de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în situațiile de la art. 906 alin. (2) și (3).

- Referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanța de executare a constrâns debitorul la executarea obligației prin aplicarea de penalități pentru neexecutarea acesteia, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin prisma pretinsei nesocotiri a dreptului la un proces echitabil și a îngrădirii dreptului de acces liber la justiție. Prin decizii anterioare, Curtea a constatat că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității, ca e, exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanță cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituție.

- În deciziile anterioare, invocate în prezenta decizie a CCR, criticile de neconstituționalitate au fost însă formulate din perspectiva debitorilor obligați la plata penalităților pentru neexecutarea obligațiilor ce le incumbau, fiind pus în discuție caracterul definitiv al încheierii de admitere a cererii de obligare la plata de penalități. În cauza de față se pune problema dreptului creditorului de a contesta încheierea prin care i-a fost respinsă cererea introdusă în acest scop.

- Sub acest aspect, Curtea constată că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalități de către instanța de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, nu execută obligația de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfășurarea căruia legiuitorul să instituie garanțiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenței unor căi de atac.

 - De altfel, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 73/2017, și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat asupra problemei aduse în discuție de autorul prezentei excepții și a decis că “încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului“. În susținerea caracterului definitiv al acestei încheieri inclusiv din perspectiva creditorului, Înalta Curte a precizat că “nu ar putea fi reținut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite – întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităților în baza art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia – deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerității executării silite, ca cerință imperativă a acestei etape procesuale“. 

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 630/2018 care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 558 din 8 iulie 2019.

Ai nevoie de Decizia nr. 630/2018? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la TheWorldAthome.ro. Contact: legestart.

Fara comentarii

Scrie un comentariu